Cerneală tixotropă

Totul a început în anii șaizeci ai secolului trecut, în vremea când între marile puteri mondiale, SUA și fosta URSS, se desfășura o competiție pentru cucerirea spațiului. Agențiile spațiale se confruntau atunci cu o mare problemă în ceea ce privește echiparea echipajelor misiunilor lor cu ustensile de scris care să fie eficiente în călătoriile lor de explorare. Având în vedere mediul steril la bordul navelor spațiale, stilourile cu bilă ar fi fost soluția ideală, dar acestea au o problemă structurală. Pentru a scrie, ele necesită gravitația terestră, care ajută cerneala să curgă natural pe bilă în timpul scrisului. În stare de imponderabilitate, pur și simplu nu funcționează.

O altă problemă majoră era riscul scurgerii cernelii dintr-un recipient deschis sau deteriorat al rezervei în mediul înconjurător. Din acest motiv, astronauții din spațiu nu aveau altă opțiune decât să folosească creioane obișnuite (misiunile Mercury și Gemini). Da, aparent cea mai simplă și ieftină soluție. Totuși, aici apărea un alt risc serios cu potențial de consecințe catastrofale ulterioare. Folosirea creioanelor putea duce la ruperea vârfului fragil și la zborul necontrolat al acestuia în interiorul navei. Dacă ulterior, această bucată rătăcită, în plus, conductor electric, ar fi pătruns în interiorul unor instrumente extrem de sensibile, ar fi putut provoca un scurtcircuit sau ar fi imobilizat mecanic unele dintre piesele lor mobile.

Rezolvarea acestei probleme a fost preluată de Paul C. Fisher și compania sa, Fisher Pen Company, din Boulder City (Nevada, SUA), care încă din 1945 era implicată în dezvoltarea de pixuri cu rezervoare cu bilă. Astfel, în 1965, după ce a investit un milion de dolari (!), a prezentat Agenției Naționale Aeronautice și Spațiale din America (NASA) stiloul său patentat, numit AG7 (Anti-Gravity 7) Astronaut Space Pen.

Principala caracteristică a acestui stilou de mare fiabilitate, cu corp complet metalic, era rezervorul său etanș, cu un spațiu interior împărțit în două camere de un piston mobil. Camera inferioară conținea o cerneală tixotropă specială, foarte elastică (în stare de repaus este solidă, dar devine lichidă în timpul scrisului, în zona de mișcare a bilei). Camera de deasupra pistonului era presurizată cu azot la o presiune de 343 kPa. Datorită acestei construcții unice, stiloul nu depindea de gravitația terestră, scria chiar și în stare de imponderabilitate, în orice poziție, pe majoritatea suprafețelor, sub apă, în ulei și la temperaturi extreme de la -35 la 120 °C. În plus, în cazul unei defecțiuni mecanice a carcasei rezervorului, cerneala, datorită proprietăților sale tixotrope, nu se scurgea liber în mediul înconjurător, ci rămânea ca și cum ar fi fost lipită în jurul rezervorului.

În 1967, după doi ani de teste amănunțite, NASA a decis să includă stilourile Fischer Space Pen în programul spațial. A început colaborarea cu compania Fisher Pen achiziționând primele patru sute de astfel de stilouri pentru proiectul Apollo, iar stiloul Fisher AG7 Space Pen a fost folosit prima dată în misiunea Apollo 7, care a avut loc între 11 și 22 octombrie 1968.

În curând, în februarie 1969, Uniunea Sovietică de atunci a profit de colaborarea cu SUA în cadrul proiectului Apollo-Sojuz și a achiziționat primele o sută de stilouri și o mie de rezervoare de rezervă pentru cosmonauții săi. De atunci, stilourile Fisher Space Pen fac parte din inventarul fiecărei misiuni cu echipaj uman în spațiu, inclusiv cea mai cunoscută - misiunea Apollo 11 – prima aselenizare a unui om pe Lună (20 iulie 1969).

Până acum, nu există nicio îndoială că stilourile Fisher Space Pen sunt cele mai bune stilouri sub Soare, și aceasta în mare parte datorită utilizării cernelii tixotrope, care, datorită proprietăților sale specifice, nu oferă practic nicio altă alternativă.