Primii oameni făceau focul folosind două bețe, sau un băț și o bucată de lemn. Le frecau până când suprafața atinsese o temperatură suficient de ridicată. Apoi puneau mătase pe acel loc și prin suflare aprindeau focul. Un progres a fost invenția amnarului din două pietre. Abia mai târziu au apărut chibriturile, sau "sirke". Poate că ne-am surprinde cât de vechi sunt chibriturile. O carte din anul 950 d.Hr., care descrie o dinastie chineză, menționează unelte pentru aprinderea lămpilor exterioare. Era o bucată de lemn cu un capăt acoperit cu sulf. Acest capăt era introdus în foc și se aprindea automat. Datorită lui, lumina putea fi răspândită cu ușurință între lămpi. Acestea erau începuturile primului chibrit. Cum funcționează astăzi și ce avem la dispoziție?

Din trecut până în prezent

Următoarele aproape o mie de ani, cele mai strălucite minți ale lumii au încercat să modernizeze chibritul astfel încât să poată fi aprins fără prezența altui foc. Acest lucru a fost realizat în anul 1848 de profesorul de chimie din Frankfurt, Rudolf Boettger. Totuși, nu a fost interes pentru invenție în Germania, așa că a vândut-o în Suedia. Chibritul de atunci nu se deosebea ca formă de cel de astăzi. Era o bucată lungă de lemn cu un amestec inflamabil la capăt. Totuși, acest amestec era adesea fosfor alb sau sulfură de fosfor. Puteai să aprinzi chibritul lovindu-l de orice suprafață tare și aspră, ceea ce era un avantaj - cu excepția fosforului alb în sine. Toxicitatea sa și numeroasele intoxicații ale muncitorilor din fabrici au dus la interzicerea producției. Amestecul inflamabil de azi de pe chibrituri conține clorat de potasiu, sulfură de antimoniu, sulf, colorant și sticlă măcinată. Sticlă măcinată? Da, sticla asigură asperitatea necesară a suprafeței. Pentru a aprinde, avem nevoie de contrapartea sa, care este fâșia de aprindere pe latura cutiei de chibrituri. Aceasta constă din fosfor roșu, liant și sticlă măcinată. Funcționează printr-o lovitură puternică pe fâșia de aprindere, iar în punctul de contact se generează o temperatură de la 200 la 1000 de grade Celsius, suficientă pentru aprinderea amestecului de pe chibrit. Lemnul în sine este impregnat cu parafină, care facilitează arderea. Un ajutor ideal, nu-i așa? Dar ce se întâmplă dacă chibriturile se umezesc?

Umezeală rezolvată

Cel mai mare dușman al chibriturilor este umezeala. Lemnul în sine nu este foarte afectat, dar dacă se udă fâșia de aprindere sau capătul chibritului, apare problema. Probabil de aceea chibriturile nu sunt foarte folosite pentru supraviețuire în natură. Cu excepția cazului în care sunt păstrate în huse impermeabile, dar nici măcar pe acestea nu te poți baza. Din fericire, avem chibrituri cu care putem să lovim orice suprafață aspră. De exemplu, un perete, o piatră și așa mai departe. Este un mic pas înapoi la chibriturile originale, dar fără fosforul periculos. Astfel, nu mai este nevoie de fâșia de aprindere și putem funcționa fără probleme. Până când chibritul în sine nu se udă sau nu este un vânt puternic. Aceste condiții nu sunt cu adevărat potrivite pentru chibrituri, cel puțin nu pentru cele obișnuite.

Vânt și apă? Fără probleme…

Pentru astfel de situații au fost inventate chibriturile de exterior. Spre deosebire de capul mic, acestea au un strat inflamabil pe ¾ din lungime. După aprindere, ard cu o flacără puternică care nu poate fi oprită nici de vânt. Pentru scopuri de supraviețuire, aceste chibrituri sunt excelente. Să le alegem astfel încât să le folosim la maximum potențialul. Acasă, lângă șemineu, sunt suficiente chibriturile obișnuite, în timp ce afară în natură cu siguranță apreciem cele rezistente la vânt. Oricum, ele reprezintă un element foarte sigur și util. Fără lovitură nu are loc aprinderea, ceea ce oferă siguranță chiar și în caz de cădere sau la temperaturi ridicate.